They said she didn't know how to love

Mi s-a spus ca nu stiu sa iubesc si probabil ca e adevarat, ei stiu mai bine. Si totusi, parca nu e asa. Am realizat ca nu mai cred in iubire, ca pe masura ce timpul trece iubesc tot mai putin si mai putin, plapand... estompat, asemeni primaverii ce trebuie sa vina la timp si mereu intarzie. Ma decalez, si sfarsesc de fapt altundeva, pe un alt taram. Un taram in care iubirea mea este eterna, economica, rezistenta, falnica, impunatoare si demna. Toate amintirile sunt acolo, toate gesturile pe care nu le-am trait la o anumita intensitate, raman, dainuiesc chiar si dupa ce eu ma sting din sufletele voastre. Si da, gresesc...sunt om si ma agat de perfectiune, de dorinta de a fi mai buna si sfarsesc prin a distruge tot ce ating. Nu e un lucru voit, dar asta nu conteaza, nu? Da, este o linie trasata in jurul meu care tine oamenii la distanta, pe cei normali...Pe cei mai viteji, care din cand in cand incearca sa o treaca, ii seaca. Sunt imposibil de iubit, sunt doar "fuel" o chestie care arde intens, scap printre degete, existenta mea ii taie sau poate ca pur si simplu fac ceea ce fac mereu- cand ma simt bine, ma proptesc pe un perete cu spatele apasand intrerupatorul....
Sau poate ca am uitat sa ma bucur de lucrurile mici, poate ca nu mai gasesc confort in iubire, poate ca sunt oarba, poate vreau mai mult... Candva, erau lucruri in viata mea care ma ridicau si zburam in fiecare zi, acum nici macar nu mai am curajul sa-mi privesc aripile, le-am sfartecat si eu in nenumerate randuri, la fel ca toti ceilalti. Erau dimineti in care eram somnoroasa, vroiam sa dorm mai departe, radeam cand incerca mama sa ma trezeasca, eram lenesa, dar acum nici macar somnul nu-si mai face efectul, nici macar nu mai lupt sa dorm mai mult... Ci execut aceleasi miscari pe care mi le-am programat, over and over again si nu exista o conditie care sa ma scoata din aceasta rutina, nu exista o salvare....
Poate ca de fapt nu ne salveaza nimeni, poate ca suferim precum cainii in noapte, indeajuns incat sa realizam ca trebuie sa ne lingem singur ranile. Da, nu exista nimeni acolo care sa ma salveze, poate ca nu merit, sau... poate ca nu ma aude nimeni...
Nici macar nu exista o persoana care sa citeasca ce scriu acum, e doar un alt monolog cu mine in noapte, incercand sa ma aduc inapoi la viata din moarte clinica...