Asa suntem noi…-”Tristetea intr-un pahar cu apa”- Oricum as incepe, inceputul e mereu acelasi, tristetea mea…si nu se rezolva, ea ramane acolo, insa noua oamenilor ne place sa ingropam lucrurile pe care nu le mai vrem, nu rezolvam problema pentru ca e prea greu si pentru ca riscam sa fim raniti, fie emotional, fie fizic. Asa suntem noi…Sa ne tineti minte…De cate ori poate renaste un om? Sa fie la pamant si sa se ridice stiind ca va primii o noua lovitura? E doar puterea obisnuintei, sau e ceva ce ne ghideaza din interior?... noi mereu vom fi noi pentru ca nu stim sa fim altceva. Cineva mi-a spus ca modul in care reactionam in momentele critice ne defineste ca persoana, nimeni nu crede asta, toti putem fi draguti cand suntem fericiti, am vrea sa fie toti ca noi, la fel de fericiti, iar cand suntem tristi, nu ne convine sa fie ceilalti fericiti. Cat egoism…Asa suntem noi…Promitem lucruri pe care mai mult decat sa le credem, le speram…ne rugam ca sa ne fie noua bine, sa-i schimbe pe ceilalti, niciodata sa le fie altora bine si sa ne schimbam noi…E usor sa dai vina pe cineva, ca apoi sa-i spui, nu e asa, esti o persoana minunata, functioneaza pentru ca vrem sa auzim lauda, critici nu putem sa auzim…Ne miram de ce nu ne schimbam, de ce ne merge la fel de greu, insa niciodata nu realizam ca de fapt nu suntem pregatiti sa primim toata vina, ne este frica ca o sa ne striveasca ca pe niste gandaci, care risca totul pentru existenta lor…Asa suntem noi, iubiti-ne, voi oameni, animale, fiinte la fel de jalnice si de iubitoare ca noi. Suntem tot…cu bune si rele. Suntem pamant, apa, cer, soare, luna, hazard, zambet, viata inocenta daruita din iubire sau din ura…Unde e perfectiunea? Acolo unde nu o vedem? Daca scriem asemenea lucruri, suntem filozofi si suntem ciudati, suntem priviti prin ridicarea unei sprancene, daca ignoram, suntem ignoranti, dar suntem la fel ca ceilalti, o adunatura de oameni care se uita in sus si spera. Nu exista bine definit si nici rautate definita, pentru ca noi suntem totul la un loc, un amalgam de sentimente pozitive si negative, discontorsionate. Ajutor!!!
( O alta voce ) - Ai nevoie de ajutor? ( rade ) Stai la rand, trebuia sa vii din timp, noi asteptam aici de veacuri, am inceput chiar sa credem ca suntem prizonieri…( rade iar ) Dar macar ne trateaza regeste, ne mangaie cu sperante, ne spun ca o sa fim fericiti, ca o sa ne ajute…dar e si asta o credinta, nu stim cand se va intampla…dar suntem rasfatati, asa suntem noi… iar noi nu trebuie sa facem chiar nimic.
Credinta…ajuta oare credinta. Suntem testati? Dar prefer sa sed trist pe malul singuratatii si sa povestesc cu altii la fel de tristi ca si mine. Noi suntem mai multi, suntem o comunitate mare, avem chiar si familii, dar suntem noi…si nu ne schimbam, mai mor cativa, vin altii, dar suntem la fel si nu vrem sa ne schimbam, asa suntem noi…
( O voce trista ) Odata am iubit o fata, era mica, bolnava dar eu o iubeam. Nu mi-a spus niciodata care era boala ei, dar am presupus ca era una grava. Nu vorbea niciodata despre ea. Ea nu a mai murit, iar eu trist iubind-o asteptam sa moara, ea n-a mai murit. Iubirea a trecut peste noi…si-a ales alt cuib. De ce a plecat iubirea? Oare n-am tratat-o cu respect sau nu am tratat-o pe ea. Oare m-a iubit? Cine? Neincrederea duce la neincredere. Ea traieste in sufletul meu, acolo o iubesc mult, dar cand e langa mine, calda, iubitoare si dornica de iubire, eu nu o doresc. Ii spun sa plece, sa gaseasca pe altcineva mai bun, nu am stiut ca eu sunt cel mai bun pentru ea. Sunt tanar…se intelege. Problema e ca eu sunt tanar mereu…Noi nu imbatranim niciodata, suntem poporul nemuritor…
