Orice forma folosim, indiferent cat de mult incercam sa mascam cuvintele, aceastea raman la fel de banale, tacute, stinghere.
Nu credeam niciodata ca oamenii se termina, ca ii poti aduce in pragul distrugerii si totusi inca sa-i fortezi sa mearga mai departe, insa am inteles asta...
Cand simti ca toti iti intorc spatele, cand simti ca si Dumnezeu se fereste sa-ti asculte gandurile, durerea, suferintele, strigatul, umbra mortii...Insa mergem mai greu, mai usor, mergem...intr-o societate bazata pe moralitate, reactiile contradictorii acesteia sunt patate, manjite, singuratatea e de fapt capacitatea de a accepta diferenta dintre oameni. Suntem doar niste papusi neevoluate ce nu realizeaza ca viata ne loveste la un moment dat pe toti, chiar daca iubesti sau esti iubit. Poate, pur si simplu platim pentru greselile facute, sau poate suntem toti trasati pe o linie a vietii, asteptand sa fim loviti, in speranta de a porni fara a privii inapoi. Indiferent de motiv, suntem singuri, ne privim cu rautate, in momentele in care surprindem suferinta altcuiva. Nu exista iubire neconditionata, noi iubim doar in momentele in care persoana iubita ne ofera zambete, intelegere, insa nu suntem capabili sa iubim indiferent daca suntem raniti sau nu.
Iubesti pentru un moment ca apoi sa ranesti pentru fiecare moment in care nu ai fost iubit.
Cui ii pasa? - misterul neelucidat al existentei umane, cine sta defapt la coltul vietii noastre sa marcheze, sa ierte, sa fie om...Cine?
Iubesti, suferi, iubesti, suferi...apoi incepi sa realizezi ca aceste doua cuvinte sunt mereu asociate, ca se completeaza. Mereu ne legam de suferinta, mereu reprosam durerea insa niciodata nu sarutam iubirea, niciodata nu o protejam...
|
No comments:
Post a Comment