Eu

It comes and goes in waves...

Aud mereu versurile astea in mintea mea, poate pentru ca partea matura a firii mele, a mici Indra incorporate acolo a invatat ca toata viata asta se desfasoara in valuri, ca uneori atingi soarele, alteori te arde, uneori atingi pamantul, alteori simti ca te intorci la origini, in tarana simpla, cruda si nemuritoare...

De un an intreg am incercat sa fug de mine, am incercat sa nu scriu, sa ridic un zid si sa stau acolo la panda, incep sa cred ca aceasta strategie a fost total gresita si ca prezumtiile pe care mi-am construit aceasta ipoteza total eronata au prost fondate. Am sa las aceasta foame sa ma consume, sa ma contopeasca cu un alter-ego al meu, cu ceea ce eram candva si pentru prima data in 2 ani am sa scriu despre ceea ce simt. Am sa va las sa vedeti cine sunt, cine am ajuns, ce iubesc, ce doresc, sa-mi vizualizati temerile, sa zambiti in fata esecurilor, sa sorbiti iluzia succesului pe care inca nu l-ati simtit.

Am crezut ca ma voi ridica la ceea ce sunt eu luptand cu mine dar poate ca de fapt trebuie sa incetez a ma uri pe mine, a ma rani si a privi in jur...

Vad oameni multi mai speriati si mai nesiguri, care spre deosebire de mine nu-si vocifereaza aceste mici nesigurante; eu m-am obisnuit sa-mi ofer inima pe o tava, dar o data cu aceasta ofranda adusa in cinstea prieteniei sau iubirii, dezvalui si partea pe care ceilalti prefera sa o acopere cu multe alte "jocuri de lumina si culoare", aceste jocuri ii distorsoniaza, ii schimba, isi pierd fondul si ajung precum Dorian Grey sa fie condusi de instinct si superficialitate. Poate ca de fapt rana mea putrezeste in fiecare zi pentru ca nu ma tratez singura, poate ca nu sunt eu cea care cauzeaza asta, poate ca sunt ceilalti, poate ca ma consuma, poate ca ii las sa ma consume, nu mi-am protejat niciodata formele mele, entitatea care ma tine in viata, flacara asta, nu am apreciat-o, nu am sanctificat-o ca sa creasca in intesitate, sa ma incalzeasca si am ramas asa rece si singura si degeaba tipam dupa ajutor cand eram "tightly locked" from inside out...

Si am incercat prea mult sa dansez la fel ca ei, sa "blend in" sa ma conformez, sa reactionez la unii stimuli, sa fie in limitele normalului si nu inteleg cum am putut sa fiu asa de oarba si naiva... Eu nu sunt asa, eu sunt eu, si trebuie sa-mi aduc aminte de toate lucrurile din trecut care ma faceau sa tresar, sa zambesc, sa fac toate lucrurile sa mearga bine pentru ca sunt eu, asa cum sunt, cu defecte, cu vise, cu parti din mine ancorate aici pe pamant, altele in spatiu sau poate chiar si intr-un alt univers paralel... Si atunci stiam ca e suficient sa fiu eu si ca totul va fi bine, ca nu trebuie sa ajung la un compromis cu ceilalti, ca trebuie sa ma accept si sa-i las pe altii sa ma accepte, ca modul lor de viata nu e al meu, ca nu trebuie sa ma compar, sa fiu " din unghiul lor potrivita ". Oamenii sunt de fapt asa de simpli, sunt mecanisme vii care isi reprima emotiile si isi standardizeaza fiinta lor in algoritmi, in bucle continue de experiente si repeta si functioneaza toti la fel. " Frumusetea, iubirea, inteligenta, creativitatea, visul, placerea, copilaria, fericirea sunt toate puse intr-o vitrina si privind pretul stim de fapt ce vom alege dar nu stim de fapt ce vrem, ce ne place, ce ne face pe noi sa facem click...

Reasons to live

I'm trying to find reasons to stay alive,  and I can't find any.
Sunt dezamagita de toti oamenii si de toate lucrurile din jurul, mi-e scarba de toti and it feels like there's a worm eating me alive...

http://www.youtube.com/watch?v=6fVE8kSM43I

Un sentiment de scarba, de mine, te tot, de oameni, de falsuri, de fericire in definitiv sfarsesti in acelasi loc, in aceleasi mizerii manjit in hainele tale pompoase.
Si urasc cand mi se spune sa ma ridic, e asa de clicheica chestia, e ca un ecou surd, ca o voce de soprana care sparge paharul din care urma sa sorbi sampania nuntii tale...Daca exista ceva acel lucru se numeste CONFORMARE, a se defini mai precis ca fiind acel inghitit in sec si mers mai departe datorita unor posibilitati care lipsesc substantial. Dar hai sa ne prefacem, am ajuns asa de talentati la asta ca abia daca mai stim cand zambim pentru noi insine si e o ironic pentru ca "noi" de fapt inseamna a singulariza si deja ne pierdem tot mai tare...
Dintre toti care spuneti ca va pasa, ca ma intelegeti, oare cati spune-ti asta cu adevarat? Cati de fapt nu aveti in spate motive ascunse, sau faceti asta din mila, plictiseala sau ca o indatorire si e jenant sa realizezi ca de fapt nu ne pasa de altii, tot de noi ne pasa mai mult.

Non Sinusoidal Waves of Emotions

Yeah, it's official, it's hectic and endless and "That my friend is university for you...". Should of been used to this by now, sleepless nights, "faint trace of makeup" but under my eyes, coffee taken by force, not by will and so many other wonderful aspects of being a fully responsible grown up and I'm just about to say "I'm done with it...."

And yet it's different, I feel alive, I struggle, I fall most of the times but when I get up, hell, when I get up it feels like I've defeated the Reapers, conquered Europe, witnessed the fall of the Roman Empire, kicked Diablo in his sorry ass (excuse the language, 2 a.m. in the morning, in a few hours I have an exam, one which I will probably fail not due to my lack of study, no no... due to the fact that I am a terribly unlucky person, I can't prove things when I'm asked to and I definitely just can't keep my head up after so many sessions of night studying). And I'm distracted, I want to play games, I want to create games, one of the reasons I work myself like this, I wanna be there working for Bioware, I wanna run away and sit again on the top of the roof and watch the stars all night (cause now I have new glasses), I wanna read, I wanna do so many other things and I'm kept on the ground having to study which is fine, I like it (probably said that already) I just hate having to prove things, being checked by everyone, answering all those annoying questions " So how much did you score..." - Bleh.

I should go to bed, right? Fact is I can't shut down my mind, I'm tired but apparently I'm not.

Yeah this is being alive.Acknowledged.
Shepard out.

They said she didn't know how to love

Mi s-a spus ca nu stiu sa iubesc si probabil ca e adevarat, ei stiu mai bine. Si totusi, parca nu e asa. Am realizat ca nu mai cred in iubire, ca pe masura ce timpul trece iubesc tot mai putin si mai putin, plapand... estompat, asemeni primaverii ce trebuie sa vina la timp si mereu intarzie. Ma decalez, si sfarsesc de fapt altundeva, pe un alt taram. Un taram in care iubirea mea este eterna, economica, rezistenta, falnica, impunatoare si demna. Toate amintirile sunt acolo, toate gesturile pe care nu le-am trait la o anumita intensitate, raman, dainuiesc chiar si dupa ce eu ma sting din sufletele voastre. Si da, gresesc...sunt om si ma agat de perfectiune, de dorinta de a fi mai buna si sfarsesc prin a distruge tot ce ating. Nu e un lucru voit, dar asta nu conteaza, nu? Da, este o linie trasata in jurul meu care tine oamenii la distanta, pe cei normali...Pe cei mai viteji, care din cand in cand incearca sa o treaca, ii seaca. Sunt imposibil de iubit, sunt doar "fuel" o chestie care arde intens, scap printre degete, existenta mea ii taie sau poate ca pur si simplu fac ceea ce fac mereu- cand ma simt bine, ma proptesc pe un perete cu spatele apasand intrerupatorul....
Sau poate ca am uitat sa ma bucur de lucrurile mici, poate ca nu mai gasesc confort in iubire, poate ca sunt oarba, poate vreau mai mult... Candva, erau lucruri in viata mea care ma ridicau si zburam in fiecare zi, acum nici macar nu mai am curajul sa-mi privesc aripile, le-am sfartecat si eu in nenumerate randuri, la fel ca toti ceilalti. Erau dimineti in care eram somnoroasa, vroiam sa dorm mai departe, radeam cand incerca mama sa ma trezeasca, eram lenesa, dar acum nici macar somnul nu-si mai face efectul, nici macar nu mai lupt sa dorm mai mult... Ci execut aceleasi miscari pe care mi le-am programat, over and over again si nu exista o conditie care sa ma scoata din aceasta rutina, nu exista o salvare....
Poate ca de fapt nu ne salveaza nimeni, poate ca suferim precum cainii in noapte, indeajuns incat sa realizam ca trebuie sa ne lingem singur ranile. Da, nu exista nimeni acolo care sa ma salveze, poate ca nu merit, sau... poate ca nu ma aude nimeni...
Nici macar nu exista o persoana care sa citeasca ce scriu acum, e doar un alt monolog cu mine in noapte, incercand sa ma aduc inapoi la viata din moarte clinica...

Fragments of imagination

Wrap surgical knots around my brain
Kill my urge to dream, choke my passion to the ground
Delay my motionless escape to this land I've built inside a frame.
For I have lost the will to live, I'd die in your arms without a sound.

Her mind is a book I never want to finish

Chase my dreams and kill them slowly
Watching her move with her everlasting grace
In her embrace I find myself lonely
She's broken, torn, mutilated her loving face
Spells scars that deep have been inside for ages
Expecting the return of soothing days
I will forever be trapped in her ripped pages...

Damage

It's been a while since I last felt so lost, so hopeless, insignificant, useless and pathetic but part of being human is getting to this point where you realize you've been stripped all of positive emotions. You find yourself on the ground, staring at their tall figures, realizing they've been climbing on top of you all this time, feeding off you, dreaming your dreams, devouring your light, leaving you motionless and paralyzed. But this doesn't change your demeanor, you're still there, unchanged, barely alive. You only know it's too late when you realize there's nothing in this world that you'd want, nothing that would make you stay, nothing besides morals and respect, but what are those when in fact you're dead inside?

Usually I'm the one that drives myself into this state, but this time is different. This time I got consumed, I lost too much fuel, been depleted...
It may sound silly, but to those who played Mass Effect 2, this reference may not sound odd at all. I wish I died, crossing space and getting reconstructed afterwards in order to start again...The only thing I can think about right now is that scene...Shepherd getting everyone to safety, saving everyone and dying during the process, drifting into space, suffocating, alone, scared, desperate....

Probably I'm lame for posting this, but actually I don't care anymore, struggled too much to make things perfect, tried far too long to make the right choices but people will always drag you down regardless of their reasons...

Another reason why I posted this is because I thought it has been a while since I last indulged myself into these kind of activities and I used to love writing.

[link] -- "Leaving Earth..."

Facultate

The place where you learn how to live when you're dead.

Viata asta te intoarce pe toate partile si da cu tine de pamant doar pentru a se amuza. De multe ori am crezut ca fiecare isi atrage “simpatia” vietii, insa de multe ori, nu conteaza cine esti, de unde vii si ce faci, rahaturile ti se intampla si n-ai ce face. In general, aceste rahaturi sunt accentuate persoanelor cu un anumit grad de constiinta. Ma simt parasita, ingradita, lipsita de culoare, de forma, de sens, ma simt moarta pe dinauntru, aninata doar de obligatii, suferinta si responsabilitati. Deschid ochii cu scarba, privesc in jurul meu cu dezamagire si traiesc de multe ori cu speranta ca va fi ultima zi, insa nu e… Nici nu stiu daca ar mai conta, mereu voi fi singura, mereu sunt eu contra lumii, mereu sunt sanctionata indifferent de circumstante sau de dorinte.

Everything that defines me as a human being has left me empty and hallow. I walk amongst people but I find myself surrounded by strangers which once were supposedly my friends. I am fed up with myself, there must be a reason why I always end up alone.